Jean-Dominique Bauby are 43 de ani şi este un tată de familie fericit. Dar suferă un atac cerebral şi, după ce se trezeşte din comă, îşi dă seama că a rămas paralizat complet. Bărbatul nu mai poate decât clipi. Cu ochiul stâng. Clipind din ochi pentru fiecare literă a alfabetului, Bauby scrie o carte, Scafandrul şi fluturele, frescă a trăirilor sale din trupul care nu-i mai este decât o închisoare.

“Oare înainte am fost orb şi surd sau a fost nevoie de lumină necruţătoare a dezastrului, ca să îmi pot găsi adevărata natură?”, se întreabă Jean-Dominique Bauby, adresându-se atât lui însuşi, cât şi nouă, tuturor. E nevoie să suferi de “sindromul locked-in” pentru ca o fiinţă omenească să devină conştientă şi să îi facă pe ceilalţi să empatizeze? Trebuie să ne îmbolnăvim, pentru ca îngerii să apară şi să ne ajute?

Tatăl meu a murit la vârsta de 92 de ani. Nu a fost niciodată cu adevărat bolnav. A avut o căsnicie fericită cu mama mea, timp de mai bine de 60 de ani. Cei mai mulţi oameni ar spune imediat că îşi doresc o viaţă ca a lui, dar, cum nu fusese bolnav niciodată, nu era pregatit pentru moarte, care îl terifia. Spre sfârşitul vieţii sale a locuit cu mine şi soţia mea, dar eu nu am reuşit să îl salvez de această teamă. Viaţa nu poate fi alcătuită doar din durere, haos sexual şi vid. Trebuie să mai existe şi altceva.

Când Jean-Dominique era un membru al societăţii sănătos, inteligent şi viguros, era scriitor. Nu era nimic altceva decât un autor care lucra în conformitate cu standardele succesului social. După ce a paralizat şi a renăscut sub formă de ochi - punctul de vedere a ceea ce el numeşte “fluturele” - a pornit în căutarea vieţii sale şi a paradoxurilor vieţii, realizând o lucrare care are un efect uriaş asupra tuturor celor care o citesc.

“Viaţa mea a fost un şir de lucruri “cât pe-aci să fie ratate”... Femeile pe care nu am fost capabil să le iubesc, şansele pe care le-aş fi avut ca să mă bucur, dar pe care le-am lăsat să se piardă... O cursă în care, deşi ştiam rezultatul de la bun început, nu am reuşit să pariez pe câştigător.” O privire introspectivă asupra vieţii. O şansă la conştientizare. Aceasta este povestea noastră, a tuturor, care cu siguranţă ne confruntam cu moartea şi boala. Dar, dacă ne uităm cu atenţie, putem găsi aici sens şi frumuseţe.

Am dorit ca acest film să fie un instrument, ca şi cartea lui, un dispozitiv de autoajutorare, care să vă ajute să faceţi faţă propriei morţi. Asta am sperat şi din acest motiv am făcut acest film.
Julian Schnabel
Regia
Julian Schnabel